Incredibila poveste a unei mari arhitecte salvate de la moarte de medicii de la Spitalul Fundeni. "Odată cu transplantul de ficat, am renăscut"

Detalii
AddThis Social Bookmark Button

Când am intrat în rezerva de spital, doamna profesoară stătea cu spatele. Am avut așa, o senzație de Olga Tudorache. Aceeași tunsoare, culoare a părului, statură. Ba chiar și în momentul în care s-a întors spre mine am simțit ceva din duritatea pe care o transmitea marea noastră actrița. Ochii, însă, de un albastru puternic, indulceau notă. „Din câte știu, sunt ochi ucrainieni...”, mi-a spus prof. dr. Cristina Olga - culmea! –Gociman, de la Facultatea de Arhitectură „Ion Mincu” din Capitală.

Aveam în față mea o femeie micuță, dar care transmitea o forță uriașă și reușea să impună respect fără să îți vorbească. „Așa am fost mereu, datorită meseriei mele. Sunt arhitect și cadru didactic. Am coordonat evenimente importante în lumea arhitecturii naționale și internaționale. Indiferent de starea sănătății mele sau de problemele din viață personală, nu am dorit niciodată să par vulnerabilă. Poziția nu îmi permitea momente de slăbiciune”, și-a început povestirea prof. Gociman.

Este mamă a 3 copii minunați și și-a iubit ultimul soț mai presus de orice. Problemele de sănătate au lovit-o încă din tinerețe, dar le-a înfruntat de una singură pe toate, fără să se plângă sau să se lase doborâtă. „Am fost mereu o tipă mai fragilă. Am fost adesea bolnavă și am avut mai multe intervenții chirurgicale. În 2003 am suferit o histerectomie, iar în 2004, în urmă unor analize, am aflat că sufăr de hepatită. Aveam atât virusul B cât și D, combinația periculoasă care degenerează adesea în ciroză”, a continuat arhitecta.

A început să ia în greutate, astfel că, la un moment dat ajunsese să cântărească 100 kg. Această transformare corporală inexplicabilă a determinat-o să se adreseze specialiștilor de la Institutul Parhon. De aici a început adevăratul coșmar al doamnei profesoare. În urma numeroaselor investigații medicale la care a fost supusă, s-a descoperit un melanom pe braț și grave probleme hepatice (inițial s-a crezut că este vorba despre metastaze, ulterior s-a constatat, în 2007 în urmă unui RMN, că era o ciroză în stadiu avansat).

De melanom a scăpat în urmă unei operații, însă ficatul suferea în continuare. A urmat un tratament cu interferon și și-a continuat cu stoicism cariera. În toată această perioadă a fost mereu susținută de familie, de soț și de copiii săi.

La un moment dat, organismul profesoarei nu a mai reacționat la interferon, așa că în 2010 am ajuns la Institutul Fundeni, unde a intrat pe mâna specialiștilor de la Secția de Gastroenterologie, care au început să o monitorizeze cu atenție. „Eram, în 2012, comisar al Bienalei Naționale de Arhitectură. Atunci se împlineau 120 de ani de la înfiinţarea “Societății Arhitecţilor Români”, tot 120 de ani de la înfiinţarea Învăţământului Superior de Arhitectură, prin “Şcoala Naţională de Arhitectură” şi, nu în ultimul rând, 160 de ani de la naşterea şi 100 ani de la moartea arhitectului Ion Mincu, al cărui nume îl poartă Universitatea de Arhitectură şi Urbanism din Bucureşti. De altfel, anul 2012 fusese declarat “Anul Mincu”. Întreagă manifestare m-a solicitat enorm și, după terminarea evenimentului, am început să dau semne de  epuizare”, își amintește prof dr Gociman.

Obosită fiind, s-a împiedicat în casă, a căzut și și-a fracturat clavicula. Refacerea a fost una extrem de anevoioasă, iar în 2013 starea de sănătate începuse să se degradeze și mai mult. Ficatul era din ce în ce mai rău și au apărut și varicele esofagiene. Dar profesoara de arhitectură nu s-a lăsat și și-a continuat carieră, împărțindu-se între studenții săi, evenimentele pe care le organiza, călătoriile în interes de serviciu și, nu în ultimul rând, familie.

„2016 a fost, însă, cel mai greu an al meu. Eu eram bolnavă, dar a apărut ceva care mi-a anihilat suferința. Soțul meu se îmbolnăvise: cancer pulmonar cu metastaze osoase, o tumoare la cap... A început lupta pentru viața soțului meu. Problemele mele au devenit brusc mici, inexistente. Mă  luptăm pentru viață lui. Au urmat operații, tratamente dureroase. Nu am vrut să cedez nicio clipă și m-am bătut până la capăt. Din păcate, soțul meu s-a stins, iar eu am început să mă resimt după toată perioada cumplită pe care o trăisem”, își amintește femeia dureroasa experiență.

În 2017 a reluat tratamentul la Fundeni și, pentru că starea de sănătate i se înrăutățise alarmant, a fost înscrisă pe lista pentru a beneficia de un transplant de ficat. Ce nu a știut prof. dr Cristina Olga Gociman este că odată înscrisă pe această lista vitală, trebuia să fie mereu la dispoziția medicilor de la Institutul Fundeni. Nu a știut, și a plecat în străinătate, la o conferință de arhitectură. Atunci a primit telefonul... se găsise un ficat compatibil. Ar fi fost rezervă, dar exista o șansă. „Am înțepenit la telefon. Am spus că nu sunt în țară. Medicii ar fi vrut că în maximum două ore să fiu la spital. Am pierdut șansă. M-au certat doctorii, dar atunci am înțeles că nu mai trebuie să plec din țară, că trebuie să stau acasă”, explică profesoara.

Și nici că a mai plecat de atunci. De 3 ori a mai fost chemată apoi la spital, fiind rezervă în operațiile de transplant ce s-au desfășurat. A patra oară, însă, pe 20 decembrie 2018, Dumnezeu i-a dat șansa la viață. Ficatul prelevat de la un donator aflat în moarte cerebrală era pentru ea, pentru Cristina Olga Gociman. A intrat în operație și a ieșit după 12 ore grele. Doamna profesoară s-a trezit la reanimare, după o intervenţie extrem de complicată. Transplantul i l-a făcut dr. Doina Hrehoreţ, singură femeie din Europa de Est care face transplant hepatic şi unul dintre cei 4 chirurgi români care efectuează asemenea intervenţii complexe.

A fost elevă a profesorului Irinel Popescu, şeful Centrului de Chirurgie Generală şi Transplant Hepatic ”Dan Setlacec” din cadrul Institutului Clinic Fundeni. I se mai spune şi „Îngerul de la Fundeni”, pentru că, dacă o vezi, fără să o cunoşti, nu prea înţelegi cum în spatele unei siluete minione și al unei figuri angelice se ascunde atâta putere de a dărui viaţă. Dr. Doina Hrehoreţ are la activ mii de intervenţii chirurgicale la finalul cărora pacienţii au renăscut. Cu ajutorul lui Dumnezeu, așa cum îi place ei să spună! Şi poate că numărul celor cărora chirurgul le-ar fi putut dărui viaţa ar fi fost şi mai mare, dacă numărul donatorilor în moarte cerebrală ar fi crescut exponenţial, de la an la an, urmându-şi cursul firesc.

Din fericire, începând cu ultimele luni ale lui 2018, o minune dumnezeiască a făcut că numărul donatorilor aflați în moarte cerebrală a căror familii și-au dat acceptul pentru prelevarea organelor să crească. Au apărut din ce în ce mai multe organe salvatoare de vieți umane, speranțele a sute și chiar mii de pacienți români au renăscut. Pentru că importanța actului de donare este una uriașă. Un donator aflat în moarte cerebrală poate salva nu o singură viață, nu două, ci chiar cinci sau șase!

„Acum sunt bine! Urmez calea firească a recuperării medicale postoperatorii. Mi se fac controale periodice și mi se monitorizează starea. Am reușit să ajung un pic și acasă și a fost tare bine. Iar dacă mă întrebați ce simt, pot să va spun că simt că am fost martoră unei minuni cerești și că ceea ce mi s-a întâmplat mie a fost Voia Divină. Sper din tot sufletul că și alți pacienți în stare gravă să aibă parte de minunea de care am avut eu parte, de șansă la o nouă viață”, a conchis Cristina Olga Goiciman, mangaindu-și brâul lat pe care orice pacient care a trecut printr-un transplant de ficat este obligat să îl poarte după intervenție.

A.L.

   

Traducere cu Google  

Romanian English French German Italian Portuguese Russian Spanish
   

Vă recomandăm o carte despre transplant în România! Mărturii de la donatori, pacienți și medici.  

Clic pentru detalii

   

Pagina pe Facebook  

Vizitati si pagina noastra pe Facebook!

   

Susțineți asociația cu 2% (clic pe foto)  

   

Statistici  

Vizitatori
2
Articole
147
Link-uri web
104
Afișări articole
290576