Fiecare om este o parte din Dumnezeu

Detalii
AddThis Social Bookmark Button
Viaţa nu este făcută numai din lumină şi bucurie, ci uneori soarele parcă dispare şi un imperiu de cenuşă ne pândeşte momentul de slăbiciune, de renunţare, pentru a ne lua în stăpânire trupul şi sufletul. Poate că ideea de mai sus este destul de banală, dar nu înseamnă că ea nu e şi teribil de reală. A simţit-o la modul foarte profund, însă într-un fel care îi este cumva caracteristic, o tânără aflată o vreme la cumpăna dintre viaţă şi neviaţă. Am spus „neviaţă”: adică nu moarte propriu-zisă, ci o stare ce încă ne depăşeşte puterea de înţelegere şi de acceptare a Universului, aşa cum a fost el creat de Divinitate. Vom vorbi în continuare despre şi cu acest om extraordinar care e Raluca Dobranis, un om ce a avut neşansa de a afla la un moment dat că suferă de o boală cumplită, dar şi şansa de a reveni în lumea aşa-zicând normală, datorită unor semeni care înainte de orice cunosc cel mai bine valoarea vitală a ceea ce înseamnă iubire şi dăruire necondiţionată. Să începem, aşadar, cu începutul!
    Un început de dramă. Cu atât mai cumplit, cu cât Raluca – de fapt, Raluca-Maria, cum a ţinut ea să precizeze, şi nu întâmplător – a primit vestea la o vârstă la care ar fi trebuit să îşi înceapă zborul prin viaţă, cum ar spune poeţii. Avea doar 18 ani, era în clasa a XII-a şi bac-ul bătea la uşă, când o anemie foarte puternică aproape că a doborât-o. Din acel moment, a debutat un lung şir de analize şi internări în spital, însă adevărata cauză a suferinţelor sale a continuat să rămână ascunsă. S-a crezut că are Lupus, leucemie ori cine ştie ce boală autoimună, diagnosticul precis stând tot timpul pe muchie de cuţit, mai ales că nu i se depistase în organism niciun virus. După mai multe internări şi tratamente, medicii din Braşov – locul de baştină al Ralucăi – au reuşit să îi trateze cu succes anemia, astfel că şi-a putut susţine examenul „de maturitate”, depăşit cu o medie chiar foarte mare, dacă ne gândim prin câte necazuri trecuse. Din păcate însă boala continua să îi macine trupul, nevăzută şi încă neagresivă la modul perceptibil direct.
     Între timp, tânăra a intrat la facultate (actualmente este inginer chimist), dar a fost tratată în continuare la Spitalul Fundeni. Mama sa, care i-a stat alături tot timpul, ca o icoană ocrotitoare, l-a aşteptat într-o zi pe binecunoscutul medic Irinel Popescu până când a ieşit din sala de operaţie şi i-a prezentat dosarul fiicei sale. După ce l-a studiat cu atenţie, acesta a decis că Raluca trebuie să fie inclusă pe lista de aşteptare pentru transplant hepatic, repartizând-o conf. dr. Liana Gheorghe. Avea 24 de ani şi deja nimeni nu ar fi putut să îi spună cu certitudine totală: „Ai toată viaţa înainte!”. Totuşi, surprinzător sau nu, însă deloc paradoxal, persoana care a avut în continuare cea mai mare încredere că va fi bine a fost ea însăşi. „În facultate m-am simţit relativ bine – ni s-a destăinuit Raluca. Făceam tratament, aveam un regim de viaţă deosebit, cu multă mişcare, dietă sănătoasă, dar mai ales cu mult optimism. Mi s-a făcut şi o şedinţă de  chemoembolizare, deoarece aveam nişte noduli în zona ficatului, tratament care la majoritatea pacienţilor acţionează foarte bine. La mine nu a funcţionat. A început să-mi cadă părul, însă – poate nu mă credeţi, dar nu m-am speriat. Ştiţi, eu nu sunt o persoană din cale-afară de credincioasă, dar am zis că dacă Dumnezeu mă vrea la el, o să merg. Totuşi, am considerat că El îmi oferă şi o nouă şansă, dacă eu însămi mă ajut şi am continuat să lupt. Cu boala, cu slăbiciunea trupească, înfrânându-mi-o totodată şi pe cea sufletească. Aşa am considerat că trebuie să procedez...”
     Raluca a avut trei prilejuri de transplant. Prima dată, când i s-a spus să se pregătească pentru operaţie, analizele premergătoare au depistat o infecţie şi totul a căzut, inclusiv speranţele mamei, care stătea cu ea în spital. A doua oară, ficatul care îi putea fi grefat s-a dovedit mult prea mare pentru trupul ei firav şi slăbit. În fine, a treia oară şansa i-a surâs, deşi tocmai atunci tânăra pacientă devenise aproape inconştientă de ceea ce se întâmpla, din cauza unei epuizări fizice extreme. Pur şi simplu dormea când i s-au făcut, noaptea târziu, analizele în vederea pregătirii operaţiei de a doua zi. De fapt, a fost vorba despre un transpalnt de tip split, organul donat fiind practic împărţit cu un alt pacient. Raluca a primit lobul stâng, mai mic şi mai potrivit pentru ea, iar lobul drept i-a fost grefat unui tânăr aflat în aceeaşi situaţie. Fetei i-a zburat atunci gândul la băiatul mort la numai 21 de ani, care ajuta astfel să trăiască mai departe alte cinci persoane aflate în suferinţă: de la el au fost prelevate şi transpalantate inima, ficatul şi ambii rinichi. Am întrebat-o dacă simte cumva că are o parte din corp străină, iar răspunsul a venit firesc şi totodată puţin surprinzător: „Nu, nu mi se pare deloc ceva străin. Totul vine de la Dumnezeu, iar dacă acel băiat a murit înseamnă că şi-a împlinit menirea, astfel ca alte cinci persoane să îşi continue existenţa pe Pământ. De fapt, credinţa pe care o am în inimă îmi spune că fiecare dintre noi e o parte de Divinitate şi că din noi vine doar răul, egocentrismul ăsta care ne distruge. Totuşi, chiar dacă ne considerăm fiinţe inteligente, niciodată nu vom înţelege cu adevărat ce anume este Dumnezeu.”
     Ne-a vorbit mult Raluca despre întreaga echipă de transplant de la Fundeni, cu o anume reţinere pricinuită de teama că ar nedreptăţi pe cei pe care nu i-a menţionat, referindu-se însă în special la medici extraordinari şi ca oameni, precum Irinel Popescu, Doina Hrehoreţ, Vlad Braşoveanu, Liana Gheorghe, Gabriela Smira, dar şi la asistenta-şefă Suzana Anghel, la asistenta Cornelia Nedelcu ori – pe un alt plan – la dr. Crina Ştefănescu, preşedinte al Asociaţiei Transplantaţilor de Ficat LIVERTRANS (ea însăşi aflată într-o situaţie similară, suferind, după câţiva ani de aşteptare şi speranţă, o grefă de ficat care din fericire a avut urmări pozitive). “Este extrem de important ca medicul să fie de la început alături de tine, să te sprijine astfel încât să te asigure că te vei face bine, şi nu să-ţi spună că nu mai ai nicio şansă.” – ne-a împărtăşit tânăra părerea ei absolut justificată, mai ales în contextul în care există şi situaţii când speranţa de vindecare este înăbuşită tocmai de cei meniţi să ajute şi să îngrijească nu doar trupul, ci şi sufletul. Căci Raluca a mai avut de depăşit numeroase alte situaţii grele, după operaţie: un început de diabet, fistulă a arterei hepatice… Când s-a ridicat din patul de spital cântărea doar 34 de kilograme. Din acel moment a început un fel de reeducare a propriului corp, ca şi cum ar fi fost un copil mic: a învăţat din nou să ducă la gură lingura cu mâncare, să scrie, apoi să meargă. Şi şi-a propus să-şi împlinească un vis!
     Stătuse în spital, numai pentru operaţia de transplant, mai bine de 4 luni. Când i s-a spus că va fi externată a crezut că i se întâmplă o minune. Avea de ceva timp o dorinţă simplă, într-un fel puţin ciudată, dar puternică, pe care de altfel o destăinuise şi medicului: să meargă acasă şi să dea de mâncare găinilor. Visul ei cel mare era însă acela de a merge în vara aceea pe Vârful Omu şi la mare. Şi nu a renunţat. La trei luni de la externare a parcurs Transfăgărăşanul, cu un tub de drenaj în corp. În Bucegi a mers singură, până pe vârf, apoi a ajuns şi la mare. Un efort de voinţă, dar şi o demonstraţie deloc ostentativă de forţă şi de optimism, calităţi în măsură să depăşească şi să învingă aproape orice greutăţi în viaţă. S-a aşteptat o clipă ca medicii să nu fie tocmai încântaţi de performanţele ei, dar dr. Doina Hrehoreţ a încurajat-o: “Bravo ţie!”
     … E adevărat, poate pentru mulţi semeni, care nu înţeleg ce poate să însemne a trece printr-o suferinţă care îţi pune în cumpănă însăşi viaţa, vorbim despre lucruri banale, despre gânduri, replici şi fapte simple şi nesemnificative. Totuşi, ar trebui ca fiecare dintre noi – om bolnav ori sănătos, optimist debordant sau pesimist incurabil – să ştie şi să înţeleagă că susţinerea morală din partea celor din jur poate fi vitală. O dovadă clară prezentată din tot sufletul de Raluca este “marea sa  familie” –  amintita Asociaţie Livertrans. Dincolo de faptul că beneficiază de o anume protecţie oficială, membrii care au la activ un transplant de ficat sunt realmente legaţi între ei şi sufleteşte. Există printre ei persoane care nu şi-au mai putut continua activitatea şi existenţa normală, iar faptul că pot comunica direct cu oameni care ştiu exact prin ce trec constituie un sprijin extraordinar.
     Vom încheia acest debut de tematică în mod firesc, aşa cum… am început: cu braşoveanca Raluca Dobranis. Raluca-Maria. Celălalt nume al său – Maria – ne-a mărturisit ea că îi este de fapt cel mai drag, deoarece se gândeşte deseori că vine de la numele Sfintei Fecioare, cea care a suferit cumplit văzându-şi Fiul ţintuit pe cruce. Cât despre viaţa de aici, trăită printre oamenii tot mai grăbiţi de azi, şi-o doreşte cât mai firească şi mai împlinită. Nu cu bogăţii pământeşti, ci cu realizări care să le fie de real folos celor din jur. Acum, Raluca urmează să depăşească masterul, apoi să-şi susţină doctoratul, iar timpul şi viaţa cu siguranţă vor face ca realizările să nu se oprească aici. Resurse interioare are din belşug; adică, altfel spus, suficient de multe ca să poată oferi şi altora. Căci, spune ea – “este foarte-foarte important să poţi dărui din toată fiinţa ta, celor de lângă tine, speranţa de care fiecare om are nevoie pentru a depăşi momentele grele”.
 
 
   

Traducere cu Google  

Romanian English French German Italian Portuguese Russian Spanish
   

Vă recomandăm o carte despre transplant în România! Mărturii de la donatori, pacienți și medici.  

Clic pentru detalii

   

Pagina pe Facebook  

Vizitati si pagina noastra pe Facebook!

   

Susțineți asociația cu până la 3.5% din impozitul anual datorat (clic pe foto)  

   

Statistici  

Vizitatori
3
Articole
181
Link-uri web
104
Afișări articole
461915