"Luptătorul" care a biruit moartea

Detalii
AddThis Social Bookmark Button
De foarte multe ori, chiar nepermis de des, “uităm” că suntem – fiecare dintre noi, oamenii – un fel de făpturi de ţărână însufleţite. Că, adică, mai devreme ori mai târziu vom trece în altă dimensiune, în altă lume, din care niciodată nu ne vom întoarce sub identitatea pe care o avem astăzi. Dacă trăim într-o astfel de falsă uitare, însă dăruindu-ne propria fiinţă celor din jur şi dăruind iubire, compasiune, sprijin, învăţătură, înseamnă că trecerea noastră prin viaţă nu e zadarnică, dar oare ştim noi să gestionăm fiecare zi, fiecare clipă ce ne-a fost dăruită, astfel încât să avem şi convingerea că nu am greşit? Fără îndoială, nu ştim şi-atunci suntem puşi la încercări, la probe ale calităţilor pe care singuri trebuie să ni le îmbogăţim cu lumina şi căldura spiritului şi sufletului. Ei bine, un astfel de om este Petrică Dima, un bărbat de 48 de ani din Bucureşti. Cum adică, unora dintre dumneavoastră nu vă spune nimic acest nume? Foarte posibil şi nimic neobişnuit, dar pot să afirm fără rezerve că este un om pe care merită să îl cunoaşteţi şi să încercaţi să primiţi ceea ce el dăruieşte fără a cere nimic în schimb. Poate – cine ştie? – chiar o fărâmă de gând ce ar putea aduce mai-binele pe care ni-l dorim mereu sau însăşi puterea de a supravieţui în clipe de cumpănă.
 
Umbrele străzii
 
Îndrăznesc să spun că destinul lui Petrică Dima este unul oarecum special. Actualmente ofiţer de poliţie în rezervă, s-a dedicat până la sacrificiu (şi nu spun vorbe mari) profesiei sale, care a însemnat şi mai înseamnă încă şi azi, când nu mai este activ în acest sens, infinit mai mult decât existenţa personală, decât sănătatea şi, aşa cum veţi afla mai jos, decât propria viaţă. Pentru el era de la sine înţeles că a fi poliţist nu e cu nimic similar cu a merge la un serviciu cu program fix. “La noi nu vii la ora 8 la birou şi la 16 încui uşa şi pleci acasă. Am fost tot timpul la locul şi momentul unde trebuia să mă aflu pentru a rezolva cazurile pe care nu mi le alegeam, ci mergem până la capăt pentru a le soluţiona. Mă ştiau toţi infractorii din Bucureşti, se ciocneau de mine şi ziua, şi noaptea… Aveam în schimb un regim de viaţă dezordonat, cu alimentaţie pe fugă şi la ore neregulate, cu nopţi nedormite, fiindcă un poliţist nu poate la ora cutare să se aşeze la masă şi să-şi lase deoparte obligaţiile de serviciu sau la 10 seara să fie în pat. Mărturisesc că îmi este foarte dor de munca pe care o făceam înainte de trecerea în rezervă, dar în acelaşi timp sunt absolut conştient că de-acolo mi s-a tras boala, toată suferinţa şi rupturile de viaţa pământească în urma cărora medicii îmi spuneau că, de fapt eram ca şi mort!”
 
Chiar dacă nu acesta este subiectul articolului de faţă, cred că se cuvine menţionat, măcar fugitiv, că Petrică Dima a fost deosebit de activ şi ca poliţist, dar şi acum, după trecerea în rezervă. Înainte, printre altele, a conceput şi a iniţiat un program de luptă împotriva clanurilor de crimă organizată (“de o mie de ori mai periculoase decât găştile de cartier”, afirmă el), precum şi înfiinţarea unei poliţii a Centrului Vechi al Capitalei, demers aprobat de Vasile Blaga, ministru de interne la acea vreme. După, a devenit prim-vicepreşedintele unui partid politic, membru activ al unor o.n.g.-uri care se ocupă de apărarea drepturilor cadrelor militare, de lupta împotriva fenomenului drogurilor, al unui grup de redactare a unui priect de lege pentru schimbarea Constituţiei “în folosul oamenilor”, conduce serviciul de pază “Metropolis Force”, dar este şi avocat, meserie pe care însă nu mai are timp să o practice. Toate acestea, între altele… Nu s-ar zice, aşadar, că are odihnă , şi asta pentru că – mai spunea el – “am jurat credinţă patriei şi poporului meu, iar eu am onoare şi demnitate”. Noţiuni care, din nefericire pentru oricine se (mai) simte legat cu ceva de ţara asta a noastră, sunt ridiculizate, batjocorite, dispreţuite, ca un lucru învechit şi inutil, numai bun de aruncat la gunoi. Ceea ce nu e absolut deloc real şi normal.
 
Moarte cu repetiţie
 
Nu întâmplător a ajuns Petrică Dima poliţist, printre calităţile obligatorii în această profesie numărându-se şi o sănătate ireproşabilă. Totuşi, viaţa dezordonată pe care recunoaşte că a dus-o (aminteam de neglijarea odihnei, a hrănirii, dar se adaugă şi stresul specific extraordinar ori tensiunile de tot felul) cât a fost activ l-a condus cu perfidie către drumul cel fără de întoarcere. Şi, mărturiseşte acest om, chiar “a murit” de câteva ori. De fapt, a avut mai multe experienţe în pragul morţii. Abia în 1992 i s-a diagnosticat o hepatită avansată, dar nici atunci nu a conştientizat pericolul real, fiindcă încă nu se cunoşteau foarte multe despre această maladie, iar populaţia de la noi nu era informată. Vreme de 5 ani a dus boala pe picioare, însă, după ce durerile de ficat au devenit aproape permanente, în octombrie 1997 a cunoscut şi prima stare de comă. Dus de urgenţă la reanimare în urma unei hemoragii digestive masive, a fost diagnosticat cu varice esofagiene. Iar crizele extreme s-au repetat. “De câteva ori – îmi mărturisea Petrică Dima – lucrurile mele au fost date familiei, cu mesajul că nu se mai poate face nimic să fiu salvat. Ţin minte că la o externare, doctorul Gheorghe Răducanu mi-a spus să merg unde cred eu că pot găsi leac şi salvare, chiar şi la vraci, la popi, la vrăjitoare… M-am dus întâi la Vasile Cozac, dar ceaiurile lui nu m-au ajutat cu nimic. Doctorul Ladislau Eltes, de la Oradea, mi-a spus că nu ştie dacă mai am de trăit două-trei luni, dar mi-a dat nişte ceaiuri, care însă nu mi-au îmbunătăţit starea. Am ajuns apoi la terapeuţi din Făurei, Naipu, Alexandria, aici, în Bucureşti, am băut ceaiuri, am fost tăiat sub limbă, am făcut bioenergoterapie şi mi-a fost recomandată chiar şi urinoterapie. Rezultatul – analizele medicale mi-au ieşit iarăşi foarte proaste.”
 
În timpul altei crize puternice, cu o hemoragie violentă, a fost dus la urgenţe, cu destinaţia direct la sala de operaţie. Şansa vieţii lui, probabil, a fost că doctorul Răducanu era de serviciu, l-a recunoscut şi le-a spus celor care îl transportau: “Nu-l duceţi la chirurgie, că-l omorâţi! Aduceţi-l la cabinetul meu.” Şi, după un consult rapid, l-a redirecţionat către reanimare, unde doctorul Epureanu, deşi sceptic, i-a pus o sondă de drenaj. Când şi-a revenit, după 5 zile, l-a văzut pe acesta la căpătâiul său şi a auzit sfatul rostit fără menajamente: “Mafiotule, ai depăşit momentul, dar dacă mai faci aşa ceva o dată, la Dumnezeu ajungi!” “Am mai făcut de încă 5-6 ori – îşi aminteşte Petrică Dima – analizele îmi ieşeau ca ale unui mort, dar am trăit. Poate o forţă divină m-a ocrotit şi astăzi lucrurile stau cu totul altfel.”
 
Revelaţia şi reînvierea
 
O vreme, colegii de serviciu şi medicii de la spitalul “Dr. Gerota” al Ministerului de Interne l-au rugat să se pensioneze. A făcut-o într-un târziu, când nu a mai putut rezista şi a spus “Nu mai pot”. Era trecut pe lista de transplant de la Clinica Fundeni, de el ocupându-se din anul 2001, cu un profesionalism desăvârşit, dr. Mariana Mihăilă. În 2004, aceasta l-a inclus într-un program cu finaţare americană, care urmărea menţinerea pacientului în viaţă până la un eventual transplant, cu ajutorul unor sonde ce permiteau circulaţia sângelui prin ficat, fără să mai treacă prin varicele esofagiene. Garanţia funcţionării favorabile era pentru 5 ani, iar din cei 5 pacienţi din program (ceilalţi 4, trecuţi de 50-60 de ani), doar Petrică Dima mai trăieşte azi. “Număram zilele până la expirarea garanţiei şi, când aveam sonda deja de vreo 4 ani şi jumătate, în 2008, am fost transplantat. Încercasem şi cu un donator din familie ori dintre colegi, dar nu s-a realizat. În ziua aceea din luna martie, când am fost anunţat că voi fi operat, mi-au dat lacrimile. Nu ştiam dacă nu cumva erau ultimele mele ore de viaţă. E un pas foarte greu, numai dacă eşti într-o astfel de situaţie poţi înţelege exact despre ce e vorba. Dar cu mine s-a produs un miracol şi m-am născut a doua oară, datorită echipei de aur a chirurgilor de la Fundeni, condusă de domnul doctor Irinel Popescu.”
 
L-am rugat să menţioneze, pe cât posibil, numele câtorva dintre cei care crede că l-au ajutat cel mai mult în toată această perioadă de cumpănă, însă Petrică Dima a mărturisit că ar face o nedreptate, deoarece, alături de dr. Popescu sau Mihăilă sau Doina Hrehoreţ, de dr. Silviu Ciurea, Bogdan Dorobanţu, Vlad Braşoveanu, de dr. Victor Tomulescu sau Gabriel Mitulescu, absolut toţi ceilalţi membri ai echipei de transplant, inclusiv anestezista Laura sau asistentele, i-au rămas în suflet şi în gând ca binefăcătorii săi. În aceeaşi perioadă însă a mai avut un “oaspete” ocrotitor. Întâmplarea poate părea stranie, nefirească, dar pentru el a fost vitală, o experienţă ce i-a schimbat radical întreaga fiinţă şi implicit viaţa. După 4 zile de inconştienţă, când, după operaţie, a fost chinuit de imagini de coşmar, “demonice”, cum spune el însuşi, Petrică Dima mărturiseşte că i-a apărut în faţă chipul lui Iisus Christos, coborând “aşa, de sus în jos, cum ai coborî o draperie, şi într-o lumină orbitoare, ca explozia de la Hiroshima. Nu a vorbit cu mine, dar mi-a transmis într-un fel că sunt salvat, că voi fi o persoană bogată – nu ştiu, poate că sufleteşte şi spiritual – şi să fac cât mai mult bine, să fiu un om blând şi bun, să-i ajut pe ceilalţi oameni. Iar mesajul meu pentru oameni este să ducă o viaţă cumpătată, cu frică, dar şi iubire de Dumnezeu, să se aplece cu mai mult suflet către cei aflaţi în suferinţă şi care au nevoie de ajutor, să fie mai buni, mai toleranţi, fiindcă viaţa noastră e atât de firavă, încât se poate rupe în orice clipă.”
 
 
*            *           *
 
Petrică Dima este ori un om foarte norocos, ori un ales al forţelor divine ce ne ocrotesc, pentru a cunoaşte începutul căii spre acel “dincolo” niciodată dezvăluit muritorilor şi a-l arăta cum se cuvine semenilor săi. Mi-a vorbit mult despre acei oameni în halate albe pe care îi vede ca pe nişte supraoameni salvatori de vieţi şi alături de care suferă enorm atunci când vede prin ziare şi la televiziuni cum sunt târâţi, absolut nemeritat, în murdărie şi nu li se recunosc meritele de nepreţuit. Şi mi-a vorbit despre colegii săi de suferinţă, care au devenit un fel de mare familie unită prin acelaşi gen de încercări depăşite cu bine, despre poveştile de viaţă, nu de puţine ori triste, ale cadrelor medicale şi ale altor angajaţi din spitalele prin care a trecut – şi ei, ca şi noi, cei ce ne numim la o adică pacienţi, fiind tot oameni, şi despre acel Om necunoscut - donatorul care, prin moartea lui, a făcut ca el, Petrică Dima, să se bucure azi, mai departe, de soare, de flori, de cântece şi iubire."Recunoștință și mulțumire față de familia binefăcătorului meu care cu siguranță trăiește în RAI cu îngerii"a spus în încheiere d-nul Dima.     
 
Un singur amănunt voi mai mentiona, din biografia atât de bogată a acestui om; nu pacient, de această dată. Cu 3 luni şi jumătate în urmă i s-a născut primul copil, Petru-David, chiar dacă el, tatăl, se află în pragul vârstei de 48 de ani. Şi – îmi place să cred – nu e deloc o întâmplare…
 
Adrian-Nicolae  POPESCU      
   

Traducere cu Google  

Romanian English French German Italian Portuguese Russian Spanish
   

Vă recomandăm o carte despre transplant în România! Mărturii de la donatori, pacienți și medici.  

Clic pentru detalii

   

Pagina pe Facebook  

Vizitati si pagina noastra pe Facebook!

   

Susțineți asociația cu până la 3.5% din impozitul anual datorat (clic pe foto)  

   

Statistici  

Vizitatori
3
Articole
181
Link-uri web
104
Afișări articole
462842