O prietenie cât o eternitate

Detalii
AddThis Social Bookmark Button

Mă gândesc, dragi prieteni care citiți aceste rânduri, că mulți dintre voi îşi amintesc un cântec folk pe care îl fredonam cu bucurie în tinerețe: “Bade Ioane, m-am gândit să-ți fac/Un cântec nou, de ți-ar mai fi pe plac…” Nu, nu e vorba despre o evocare nostalgică a unei vârste trecute de multă vreme, dar probabil vă întrebați ce legătură ar putea exista între acel refren pe care, personal, încă îl consider actual, şi transplantul de ficat. La drept vorbind, o legătură directă nu există. Atâta doar că, în cele ce urmează, vă voi vorbi despre… Badea Ion.

O “banalitate” ce poate schimba viața

Badea Ion cel din povestea mea adevărată este – aşa cum îmi spunea chiar el – un om obişnuit. Mai precis, un “regățean” născut acum 64 de ani în Bărăgan, de loc fiind din satul ialomițean Roşiori. Nimic nelalocul lui, până când a ajuns în liceu, la Urziceni. Atunci, pe când era în clasa a IX-a, s-a ivit prima problemă medicală majoră: depistarea virusului hepatic, care de altfel l-a obligat să repete anul. Ulterior, s-a considerat că pătrunderea virusului în organismul său se petrecuse cu doi ani mai devreme, în 1968, cand fusese supus unei aparent banale operații de amigdalită, intervenție care în vremea respectivă se realiza “pe bandă rulantă”, în lipsa altor metode de vindecare a bolii. Oricare ar fi fost sursa îmbolnăvirii, cert este că pe-atunci asemenea evenimente medicale individuale erau tratate într-un mod pe care astăzi l-am considera mai degrabă rudimentar. Mai ales că se întâmpla în România “epocii de aur”.

Lumini şi umbre

Aşa cum se întâmplă de obicei la tinerețe, odată depăşit momentul critic, viața şi-a reintrat în drepturi, revenind pe făgaşul ei considerat normal. Badea Ion a terminat liceul, a studiat apoi contabilitatea la ASE şi repartiția a primit-o la Buzău, acolo unde trăieşte şi astăzi. Şi, ca o paranteză, pot afirma că trăieşte – adică vorbind apăsat la timpul prezent – datorită întâlnirii mai târziu a unor oameni de o factură cu totul extraordinară, atât sufletească, spirituală, cât şi, în special, profesională. Reluând însă mersul cronologic al evenimentelor, trebuie spus că, la vârsta de 30 de ani, a apărut în trupul său semnul neîndoielnic al unei activități agresive tenace şi imprevizibile a virusului hepatitei. Concret – recădere a bolii, cu tot cortegiul sinistru de simptome caracteristice: oboseală cumplită, insomnii prelungite, lipsa poftei de mâncare şi aşa mai departe. E bine însă, spun eu astăzi, să repetăm mereu o idee care la Badea Ion poate fi enunțată cam aşa: în anul de grație 2014, Badea Ion trăieşte având în corp virusul ucigaş de nu mai puțin de 33 de ani. Şi veți vedea cum anume.

O utopie… posibilă

În anul 1998, lucrurile s-au complicat, maladia evoluând la stadiul de ciroză compensată, iar un an mai târziu deja lupta părea că e greu să mai poată fi câştigată, deoarece a apărut şi ascita. La momentul respectiv, Badea Ion auzise că în asemenea cazuri se poate face şi transplant de ficat, dar ca aşa ceva să se petreacă în România părea ceva de domeniul SF; doar despre asemenea performanțe realizate în America se ştia, ceea ce pentru el, ca potențial de speranță, rămânea pur şi simplu o frumoasă utopie… În 2000, prietenul nostru a luat legătura cu Spitalul Fundeni şi, spre marea lui şansă, a încăput pe mâinile doamnei dr.Doina Hrehoreț. Nu o cunoscuse până atunci şi poate şi de aceea a fost extrem de surprins când aceasta l-a întrebat dacă nu cumva ar accepta să fie înscris pe lista de aşteptare pentru un transplant. “Dar, ce, se poate aşa ceva?” – a fost reacția sa spontană. Răspunsul a fost dezarmant de simplu şi de sincer: “Da, se poate!”

Cum adică, România?

A acceptat şi, puțin mai târziu, luând contact pentru prima dată cu profesorul Irinel Popescu, acesta i-a oferit şi o explicație întrucâtva mai liniştitoare: “Domnule Badea, ştiința nu are încă un tratament pentru ciroză. Se studiază, desigur, dar… dacă mai aşteptați să se descopere remediul respectiv este foarte posibil să nu mai prindeți ziua aceea.” Din cele pe care mi le-a relatat recent domnul Badea Ion, am înțeles că acela a fost, de fapt, momentul de cea mai mare cumpănă pentru el. Nehotărârea sa nu venea, în fond, din lipsa dorinței de a se trata şi de a se vindeca, oricât de greu ar fi fost, ci altceva îl frământa. Lucru pe care, de altfel, i l-a mărturisit şi profesorului: “Da, domnule doctor, dar am o reținere. Păi, se poate face aşa ceva în România?” Mai auzise el între timp că, într-adevăr, există medici români care operează, dar în străinătate. Aceasta, din cauza dotării precare a spitalelor noastre, atât de frecvent şi de intens trâmbițată, de ani de zile, pe toate canalele de informare a populației. Cui foloseşte? În fine, la explicația profesorului Irinel Popescu despre dotarea secției de transplant hepatic din Fundeni la nivel mondial, a acceptat, semnându-şi, astfel, cumva în alb intrarea pe un nou făgaş al existenței sale. Un drum care, atunci, nu putea şti încotro îl va duce în final.

“Învierea” de după Înviere

Anul 2000, înainte de Paşti. Badea Ion se simțea din ce în ce mai rău, iar deteriorarea stării sale o remarcase cu precizie în special soția sa. Astfel se face că a sunat-o pe dr.Hrehoreț şi i-a vorbit despre problemele sale. I s-a răspuns că se află pe locul 10 pe lista de transplant, dar că, dacă se va ivi un organ compatibil cu organismul său şi nepotrivit bolnavilor aflați înaintea lui pe listă, va putea fi chemat la operație. A fost ca o premoniție. Imediat după Paşti, miercuri, a fost chemat la Bucureşti, deoarece toate datele indicau că este primul pacient de pe lista de transplant compatibil cu un organ care fusese primit recent. Apoi, totul a fost ca un carusel în a cărui rotire amețitoare Badea Ion părea prins, dar fără ca aceasta să-i fi produs nici cea mai mică urmă de teamă. “În joia aceea, când m-am aflat la Fundeni, am fost cel mai fericit om din lume – îmi mărturisea el. Făceam glume, jubilam şi, să nu râdeți, mă gândeam că deja am scăpat. Nu ştiu cum să spun, dar am avut o bucurie imensă înainte de operație, fiindcă ştiam – de unde, oare? – că oamenii aceia cu suflete atât de mari mă vor salva. Deşi, vă mărturisesc sincer, nu ştiam nimic despre ei.”

La cumpăna vieții

Nu trebuie să pară ceva anormal: între Badea Ion şi întreaga echipă de transplant s-a legat, în toate acele zile care la drept vorbind însemnau suferință, aşteptare şi luptă contra cronometru pentru viață, o adevărată prietenie. O prietenie pentru eternitate. Momentul unui astfel de contact i-a rămas întipărit în minte fiindcă el a însemnat – fără să ştie – primul pas către sala de transplant, adică acolo unde cumpăna vieții şi a morții avea să se încline hotărâtor într-o singură parte. A intrat la el în salon un tânăr care l-a întrebat dacă are cumva o lamă de ras pentru a i se face toaleta înainte de operație. Nu avea, aşa că a fost luat de tânărul respectiv şi condus către alt salon. În trecere pe lângă secția de terapie intensivă, celălalt l-a întrebat: “Vrei să-l vezi pe domnul Penea?” Nu ştia cine era, dar i s-a explicat că fusese transplantat cu două săptămâni mai devreme şi că evolua spre bine. Într-un final, a ajuns în salonul unde i s-a făcut toaletarea pentru operație, iar tânărul – despre care a aflat apoi că era de fapt anestezistul Cristi Boroş – i-a dat două pastile. A fost începutul anesteziei, un fel de somn profund, cum nu mai cunoscuse pană atunci, lipsit de vise şi de orice alte senzații. S-a trezit cu un ficat nou, sănătos, a urmat toată suita de dureri, tratamente, analize, suferințe şi, în ziua cea mare – întoarcerea acasă pe picioarele lui.

Un eşafodaj pe piloni şubrezi

…Badea Ion este şi astăzi, la – iată! – deja aproape 14 ani de la transplant, la fel de jovial, de pozitiv în gândire şi molipsitor de optimist. O mare amărăciune însă tot are. El este unul dintre românii cei mai îndreptățiți să vorbească, în cunoştintă de cauză, despre încrederea şi neîncrederea în sistemul medical românesc. Sau mai degrabă, dacă vreți, în specialiştii noştri ale căror merite sunt frecvent minimalizate ori pur şi simplu ignorate cu o iresponsabilitate condamnabilă. Dar oamenii trebuie să ştie adevărul. Da, avem numeroase cadre medicale foarte bine pregătite, care nu au plecat să profeseze pe alte meridiane, profesionişti desăvârşiți, în numele cărora vorbesc rezultatele muncii lor şi, desigur, o pot face şi pacienții. Pacienți pe care, însă, din păcate aproape nimeni nu-i ascultă. De ce? “Eu zic că e o luptă cu sistemul – îmi mărturisea dl.Badea Ion. În prezent, transplantul în România nu este acceptat, ci tolerat, majoritatea responsabililor din sistem privind aceasta ca pe un consum inutil de bani. Realitatea e însă exact invers. Şi în România se face performanță în domeniul transplantului, şi noi avem specialişti foarte buni, iar din câte ştiu eu, costurile la noi sunt mult mai reduse decât în străinătate. Dar mai spun ceva, fără să pară că invoc lucruri mari. În urma salvării mele prin transplantul de ficat, societatea întreagă cred că a avut de profitat. Fie şi numai pentru că am fost şi sunt, şi sper să mai fiu încă mulți ani, ceea ce se cheamă contribuabil. Nu, eu spun că viața nu trebuie să fie pusă în balanță cu nimic altceva pe lumea asta, în nicio împrejurare!”

* * *

Dragi prieteni care citiți aceste rânduri, mărturisesc că, de data asta, nu am nicio încheiere spectaculoasă a relatării poveştii adevărate a buzoianului-ialomițean Badea Ion. M-aş bucura, în schimb, dacă am primi – eu, dar mai ales Asociația LIVERTRANS şi toți cei legați într-un fel sau altul de domeniul în discuție – reacții sincere şi ferme la toate opiniile şi pozițiile, aprobările şi contestările ce se vehiculează efectiv haotic pe tot felul de canale de comunicare întrețesute în tot mai eterogena noastră lume nord-dunăreană. Pentru că numai o poziție unitară, solid argumentată şi susținută până la ultima suflare poate aduce sorți de izbândă unui domeniu aflat cumva, încă, într-o perioadă de frumos pionierat în țara noastră. Iar ceea ce am numit izbândă înseamnă, de fapt, vieți salvate. Dar nu uitați că viața, pe care Dumnezeu ne-a dat-o, numai El are dreptul să ne-o şi ia!

Adrian-Nicolae POPESCU

   

Traducere cu Google  

Romanian English French German Italian Portuguese Russian Spanish
   

Vă recomandăm o carte despre transplant în România! Mărturii de la donatori, pacienți și medici.  

Clic pentru detalii

   

Pagina pe Facebook  

Vizitati si pagina noastra pe Facebook!

   

Susțineți asociația cu 2% (clic pe foto)  

   

Statistici  

Vizitatori
2
Articole
130
Link-uri web
104
Afișări articole
256825