Justiţiarul pe muchie de... bisturiu

Detalii
AddThis Social Bookmark Button

Cum ar fi să simţi, într-un moment special al destinului, că în urma ta, într-un gen de curriculum vitae niciodată scris, figurează propria ta moarte? O „primă moarte”, să zicem. Nu, dragă prietene, nu e deloc o fabulaţie ori vreun scenariu fantezist, ci sentimentul efectiv al unui om trecut printre furcile caudine dintre lumea de aici şi lumea de dincolo. Aşa cum, de altfel, au trecut şi alţi cunoscuţi ori anonimi, unii dintre ei prezentaţi chiar în pagina de faţă. De data aceasta, am ales drept leit-motiv această dramatică trăire a unui pacient cu transplant hepatic, nu pentru a apăsa din nou pe o rană vie, aceea a semenilor aflaţi la cumpăna supremă a vieţii lor, ci încercând iarăşi intrarea în profunzimile unei realităţi de dincolo de fiinţa umană, pe care nu putem, nu ştim şi nu trebuie să o tratăm cu superficialitate ori cu supremă siguranţă că noi suntem, ca oameni, forţa atotstăpânitoare deasupra căreia nu mai poate exista altă voinţă. Nimic mai fals...

Dreptul de a sta drept

Vorbim cu şi despre un om care parcă vine dintr-o lume la care nu mai putem aspira, o lume aproape perfectă, ca o utopie generată de cele mai frumoase vise ale individului normal. Un om crescut şi educat în spiritul unei corectitudini fără echivoc, al dreptăţii şi al evaluării faptelor celor din jur cu o singură unitate de măsură. Nu întâmplător, aşadar, Gavril Paraschiv – un vâlcean ce s-a racordat foarte bine şi la mediul din alte zone ale ţării – a ales ca profesie Dreptul, devenind procuror, poziţie de pe care şi-a cucerit o binemeritată recunoaştere a calităţilor native ori dobândite prin muncă şi sacrificii. Dar nu cariera sa profesională constituie subiectul articolului de faţă, ci perioada în care coloana sa vertebrală dreaptă, a fost pusă, metaforic vorbind, sub o povară ce a îndoit-o temporar. Şi, în pofida faptului că astăzi, ca de altfel chiar şi atunci când credea că drumul său a ajuns la final, tratează cu umor „aventura” uluitoare a trecerii prin moarte, el cunoaşte mult mai bine decât mulţi dintre noi valoarea fiecărei clipe, a fiecărui cuvânt rostit ori gândit şi mai cu seamă a fiecărei fapte. Iar poate că, înainte de orice, ştie cu certitudine că niciodată omul, indiferent de statutul său, nu este singur în această lume pământească.

O „epocă de fier ruginit”

Gavril Paraschiv s-a născut într-o zi cu semnificaţii aparte – 31 decembrie – acum aproape şase decenii. Povestea încercărilor sale nu a întârziat prea mult să se facă prezentă, primul element legat de viitoarele probleme de sănătate apărând în anul I de liceu. Era un început al pretinsei „epoci de aur”, când însă sistemul nostru sanitar se zbătea mult mai greu decât azi, într-un fel de container de fier ruginit. Atunci, în urma unei campanii de vaccinare, s-a ales cu o hepatită B, stând în comă o săptămână, în cele trei luni de spitalizare, iar unul dintre colegi a murit la scurt timp din cauza aceleiaşi epidemii. Situaţia a fost atât de gravă, încât chiar medicii au fost gata să depună armele, considerându-l pierdut definitiv. Dincolo de psihologia momentului, numai familia mai credea într-o minune, iar organismul său nu s-a dat bătut.

Întoarcerea la natură

La vârsta de 18 ani, am putea spune că starea de sănătate a lui Gavril Paraschiv a intrat într-o nouă etapă, după o perioadă de „practică agricolă”, cu o serie de rigori alimentare, deloc favorabile. A început o serie de hemoragii gastrice, cu prima melenă dintre cele nu mai puţin de zece care i-au apăsat starea fizică şi, în general, viaţa. Mai târziu, asemenea episoade aveau să constituie pietre de încercare grele pentru el şi, în discuţia pe care am avut-o, menţiona în treacăt un episod petrecut ca procuror la Drăgăşani, când de asemenea o hemoragie puternică părea că e gata să-l răpună. Atunci a avut şansa să cunoască un om de care s-a legat ameliorarea considerabilă a stării sale. Controversat la vremea respectivă din felurite motive, biologul braşovean Şandor Silaghi i-a prescris un tratament bazat pe produse naturale, care l-a pus pe picioare şi la care chiar a revenit cu succes, mai târziu, când trupul său a dat alte semne de vulnerabilitate.

Jocuri cu viaţa, jocuri cu moartea

„Am scăpat iar!” – m-a surprins dl Paraschiv cu o nuanţă de umor din care răzbătea acel zâmbet hâtru fără vârstă al omului care ştie că exorcizarea fricii lumeşti de moarte vine şi din privirea către „dincolo” ca spre un tărâm comun, apropiat şi, de ce nu, prietenos. „De altfel, a adăugat, mi-a cam plăcut să mă mai şi joc cu viaţa, încercând să-mi depăşesc limitele, să fac mai multe decât mă ţineau puterile. Şi la spital, îi mai necăjeam pe cei care mă monitorizau, refuzând uneori ajutorul, fiindcă eram obişnuit ca eu să fiu cel puternic, să ajut şi să decid pentru alţii, astfel că mă simţeam strivit, aproape umilit de eforturile care se făceau pentru mine, având sentimentul că nu o să mă pot revanşa vreodată”. Stări contradictorii care-şi aveau izvorul poate în faptul că era învăţat să rezolve totul prin propriile puteri, să învingă obstacolele şi riscurile meseriei, chiar şi încercările în stil mafiot, ale unora certaţi cu legea, de a-l vedea trecut în lumea celor drepţi. Tocmai fiindcă făcea totul pentru a impune dreptatea şi adevărul – noţiuni devenite azi, din nefericire, aproape desuete. N-a fost să piară nici atunci, nici mai târziu, când şi-a găsit salvarea prin transplant, şi poate acesta este un argument în plus pentru glumele sale despre moarte, referitoare la propria persoană, venite parcă din subconştientul plin de frământări lăuntrice.

Drumul ultimei şanse

Cam din anul 1999, timpul a început să dea semne de nerăbdare cu Gavril Paraschiv. Starea deteriorată a sănătăţii, poate şi din cauza perseverării în multiple preocupări, nu mai ridica pentru medici prea multe incertitudini, ciroza avansată punând mai degrabă sub semnul scepticismului seninătatea cu care el însuşi îşi privea soarta. Aşa se face că aprecierea prof. dr. Cristian Gheorghe, de la Fundeni, nu l-a luat tocmai prin surprindere. Îl întrebase dacă mai poate spera la vreo doi ani de viaţă, cerându-i să fie foarte sincer cu el, iar acesta se conformase, mărturisind că doi ani i se pare enorm de mult în cazul său, în lipsa transplantului. Obişnuit să păcălească moartea şi să se înalţe precum pasărea Phoenix, de fiecare dată când cădea, el era decis totuşi să testeze tot ce se mai cunoştea şi ceea ce nu-i depăşea puterile. „Sedus de publicitatea mincinoasă a unei reviste am mai încercat şi cu un pseudo-terapeut, semianalfabet, care se dădea doctor docent, făcând bani din suferinţa naivilor. Acesta mi-a dat un fel de extract din insecte, fără vreun efect, şi dacă nu mă trezeam la timp, ajungeam să nu mă mai trezesc niciodată. Am început atunci să mă gândesc să plec în Italia pentru transplant şi i-am spus şi domnului profesor dr. Irinel Popescu. M-a ascultat, m-a înţeles şi, în nobleţea sa desăvârşită nu mi-a reproşat niciodată ezitările de la început. Fiindcă atunci începuseră şi la noi astfel de încercări, ignorându-se piedicile unor contestatari, răuvoitori... mi-a sugerat doar să fac analizele necesare şi la Fundeni... Eu ştiam, de la alţi medici, că oricum mor, aşa că am mers mai departe”.

Un 13 cu noroc

Când „a picat de tot”, cum îmi mărturisea, dl Paraschiv s-a dus la Fundeni fiind perfect conştient că putea să fie ultimul drum. Însă, aşa cum se întâmplă în toate cazurile similare, un anume concurs de împrejurări i-a fost favorabil. Drept urmare, pe 13 decembrie 2000 intra în sala de operaţie, de unde a ieşit cu un ficat nou, sănătos. Nu-mi spune că ar fi trecut prin momente cumplite, aşa cum recunosc că mă aşteptam să facă. Poate că astfel va fi fost, dar nu vrea să-şi amintească ori nu-i place să recunoască faptul că i-a fost foarte greu, căci aşa ceva, pentru justiţiarul din el, ar echivala cu o abdicare majoră. De altfel, cam ştia la ce să se aştepte, astfel că ce rost mai avea să intre în panică. Îi cunoscuse pe primii doi pacienţi transplantaţi cu succes înaintea lui, încolţindu-i astfel o rază de speranţă, iar după venirea în spital „spionase” cât putuse sala de operaţii. În plus, avea clar în minte ideea că şansele îi sunt numărate, motiv pentru care, împăcându-se oarecum cu soarta, îşi pusese ordine în treburi, cu o luciditate neclintită, lăsase clar direcţionate sarcinile încă neduse până la capăt şi, în spiritul coordonatelor caracterului şi conştiinţei sale, le ceruse alor săi să nu abdice niciodată de la ideea de demnitate, de cinste şi adevăr. Iar ca o prelungire, firească pentru el, a grijii faţă de cei apropiaţi, prima reacţie, a doua zi după operaţie, a fost să întrebe dacă aceştia sunt bine. Da, erau bine şi el însuşi în câteva săptămâni a mers la muncă, la catedră şi la Parchet, starea sa evoluând rapid spre bine, aşa că astăzi am putut sta de vorbă cu acest om care a împlinit deja 13 ani de la transplant (la 13 noiembrie 2013).

Un copil, o fântână,o casă, o carte

Justiţiarul Gavril Paraschiv, el însuşi trecut prin sita unei justiţii divine, şi-a mai petrecut o aniversare în spital, apoi de sărbătorile de Paşti ale anului următor a ajuns în Moldova, la mânăstiri, însă altul a fost traseul urmărit ca o urmare firească a experienţei marcante abia depăşită. Îmi spune că în spitalul Fundeni a fost aproape şocat să descopere un fel de utopie, o comunitate şi o comuniune armonioasă şi extrem de devotată profesional, despre care doar în cărţile unor visători citise. Şi îmi mai spune că, dacă odată cu naşterea copiilor săi a simţit că el însuşi se întoarce în vârsta de aur, un „răsfăţ” asemănător a simţit, incredibil, tocmai când se afla la reanimare, înconjurat de personalul medical, adică atunci când însăşi viaţa îi stătea pe muchie de cuţit; sau, dacă vrei, dragă prietene, pe muchie de... bisturiu, ca să păstrăm spiritul tonic al protagonistului nostru. Atunci şi-a conturat în minte şi câteva repere principale ale existenţei sale de după transplant: să-şi aranjeze copiii la casele lor şi cu profesii de care niciodată să nu se dezică, să-i răsplătească pe binefăcătorii săi înălţând o fântână în incinta unui lăcaş de cult şi, nu în ultimul rând, să scrie. Cărţi, multe cărţi pentru oameni şi în special pentru generaţiile tinere, pe care le consideră – argumentat – victime ale adulţilor. „Păi – îmi demonstrează în vorbe cât se poate de simple teoria sa – un adult sparge o cană şi nimeni nu zice nimic, poate doar că i s-a spart ghinionul. Dar, dacă un copil greşeşte fără voie în acelaşi fel, totul devine o dramă. Şi, mai târziu, acel copil va simţi nevoia dictatorială să-i pedepsească pe cei mai slabi decât el, pentru greşeli minore ori inexistente!”

„...Să nu mor şi să rămân dator!”

În 2002, Gavril Paraschiv şi-a respectat promisiunea de a le potoli setea semenilor şi a ridicat o fântână la Schitul Ostrov din Călimăneşti, oraş supranumit „Staţiunea doctorilor”. A numit-o „Fântâna sănătăţii”, iar la sfinţirea ei a fost prezent şi profesorul Irinel Popescu, de la care a reţinut o idee de mare profunzime: medicul tratează, dar Dumnezeu este cel care vindecă. A scris şi scrie în continuare cărţi, face mediere şi consiliere, activitate didactică şi în domeniul legislativ participă la conferinţe naţionale şi internaţionale etc. La fel şi soţia cât şi cei doi copii – toţi 4 doctori în drept la Institutul de Cercetări Juridice al Academiei Române. Toate aceste realizări şi altele se datorează şi celor care l-au readus la viaţă. Îmi spune cu fermitate – „Statul degeaba nu-mi face bine. Mă refugiez în muncă, îmi rezerv timp şi pentru filosofie sau psihologie socială şi pe urmă adevărul e că, muncind, parcă uiţi să gândeşti negativ şi să faci rău. În felul ăsta nu respect doar pe ceilalţi, ci şi pe mine.” Altfel, şi-a fixat riguros mai multe obiective majore cât se poate de concrete. Începând, să zicem, cu o problemă pe cât de amuzantă, pe atât de (deloc paradoxal) serioasă: trebuie să mai poată munci măcar 11 ani, ca să termine de plătit creditul pentru casa construită după transplant! „Nu vreau să mor şi să rămân dator.” îmi spune şi adaugă că, de fapt, mai are de scris câteva cărţi, apoi să-şi vadă copiii mai sus profesional decât el, dar şi căsătoriţi. Cât despre perioada petrecută între două lumi, ceea ce păstrează cu prioritate în minte şi în suflet este devotamentul extrem, incredibil şi necondiţionat al echipei de transplant coordonate de profesorul Irinel Popescu – oameni pentru care nu de puţine ori viaţa personală trece pe un plan aproape insignifiant, numai pentru a fi alături de suferinzii ce-şi pun ultimele speranţe în ei. „Asemenea oameni pot fi o pildă pentru noi toţi, întrucât, fără a munci cu pasiune şi credinţă în folosul semenilor, am trăi în mediocritate, complăcându-ne într-o viaţă facilă, lipsită de realizări şi satisfacţii. De asemenea, ei ne ajută să înţelegem că a crea ceva, a face mai bine, a contribui la progres, în general, înseamnă că n-ai trăit degeaba” – scria undeva fostul pacient. Recunoştinţă totală şi admiraţie pentru dăruirea şi decenţa lor – asta e ceea ce simte astăzi justiţiarul vâlcean, o trăire poate dezarmant de simplă, dar care emană o puternică lumină şi iubire. Căci, în fond, pentru asemenea daruri pe care să le facem celorlalţi trăim, nu-i aşa?

Adrian-Nicolae POPESCU

Image1.pngImage2.pngImage3.pngImage4.pngImage5.pngImage6.pngImage7.pngImage8.pngImage9.png

   

Traducere cu Google  

Romanian English French German Italian Portuguese Russian Spanish
   

Vă recomandăm o carte despre transplant în România! Mărturii de la donatori, pacienți și medici.  

Clic pentru detalii

   

Pagina pe Facebook  

Vizitati si pagina noastra pe Facebook!

   

Susțineți asociația cu 2% (clic pe foto)  

   

Statistici  

Vizitatori
2
Articole
150
Link-uri web
104
Afișări articole
299840