„Granița” care unește viața cu moartea

Detalii
AddThis Social Bookmark Button
 
Sociologul și profesorul Marin Burcea a venit în inima Bucureștiului dintr-o comună teleormăneană cu nume de o rezonanță fascinantă – Peretu, nume ce vine de la perii sălbatici care au populat dealurile de aici cumva înaintea oamenilor – locuri ce nu cunoșteau netezimea asfaltului ori huruitul maşinilor și pe care le-a cutreierat, îmi spune, toată copilăria și dincolo de ea, cu tălpile goale, extrăgând astfel din țărâna natală acea energie curată pe care nu o întâlnim niciunde altundeva în lume. Cu toate astea, destinul l-a încercat în moduri cumplite, dar poate că a făcut-o și pentru a-l răsplăti apoi cu daruri oricând binevenite și cu învățătura unor lucruri la care nu oricine are acces și mai ales nu oricine are neapărat și știința și înțelepciunea de a le desluși înțelesul real...
 
Uliţele satului natal
 
Cu o bucurie lăuntrică nemărturisită, însă răzbătând din fiecare cuvânt rostit, bărbatul din faţa mea pare a retrăi aievea anii petrecuţi la Peretu, acolo unde se află şi azi, în picioare, casa părintească cu odaia dinspre drum, prin care el a intrat în această lume şi a strivit sub geană primele raze de soare. Un neastâmpăr aproape copilăresc îl împinge să refacă pas cu pas un drum al închipuirii prin vârsta sa de aur de odinioară, iar povestea curge firesc, ca o veche peliculă de film ce atrage, ce fascinează de fiecare dată când o priveşti, iar şi iar. Aflu astfel că în satul său natal străzile au fost proiectate de acelaşi arhitect care le-a trasat şi pe cele ale municipiului Alexandria şi că au fost denumite după fondatori sau după alte „legende” ale locului: de pildă, strada Mirceşti, dar şi Siberia sau Bonjur sau, altădată, Pucioşi – şi asta fiindcă unii localnici din zona astfel poreclită aveau mai puţină tragere de inimă către muncă. Vremuri...
 
Îmi mai spune Marin Burcea, cu o satisfacţie absolut justificată, că un sat ca Peretu, răsărit cam la cumpăna dintre Muntenia şi Oltenia, a trimis în lume oameni care şi-au dobândit prin calităţile şi forţele proprii un renume binemeritat. Totodată, ştie că şi din afară au venit personalităţi de vază care s-au legat într-un fel sau altul de aceste pământuri, la propriu, între aceştia regăsindu-se ca proprietar şi faimosul boier Bellu. Şi nu o declară, însă o spun eu aici:  în rândul celor care (cel puțin, odinioară, mai acum câteva decenii bune) erau numiți și respectați ca atare, drept adevărați „fii ai satului” un loc important la Peretu, fără îndoială, îi este şi lui rezervat, conferențiarului Marin Burcea.
Ieşirea din vârsta „cămăşii albastre”
 
Ştiţi, desigur, că după unele considerente sociologice 21 de ani e vârsta tecerii tânărului în categoria adulţilor. Ei bine, 21 de ani şi-a petrecut acasă, la Peretu, interlocutorul meu, până când s-a desprins către lumea cea atât de largă. A intrat la Filosofie, la universitatea bucureşteană, într-o vreme când chiar se învăţa pe rupte, concurenţa la admitere fiind pe-atunci de 15-16 pe un loc. O cernere reală de tineri valoroşi, dintre care numai spuma rămânea la suprafaţă. De fapt, acest moment a marcat începutul unui urcuş deloc domol, mai ales că el venea dintr-o familie cu venituri foarte mici, în care fiecare muncea după puterile sale. Inclusiv el, Marin, cel care nu cu mult timp mai devreme, încă adolescent fiind, era angajat ca zilier la învârtit şi la cărat betoane pentru gardurile mai răsărite ce începuseră să se ridice şi pe marginile uliţelor satului. Experienţă utilă de altfel, însă care la el a lăsat urme asupra sănătăţii.
 
„În Peretu era o vorbă: că la noi, şi popa are şapcă de ceferist. Iar în familia noastră toţi bărbaţii au fost ceferişti, în afară de tata.”, îmi spune Marin Burcea, omiţând să menţioneze că el însuşi, deşi absolvent al prestigiosului liceu CFR, a ales să meargă spre cu totul altă profesie. Iar un amănunt aparent minor al acelei perioade din viaţa sa, permiteţi-mi să consider că a reprezentat totodată un magistral şi tulburător simbol al destinului însuşi care l-a urmărit pe acest om: nimic altceva decât o cămaşă! „De ziua mea, îmi povestea protagonistul nostru, tata desfunda un butoi de 100 de litri cu vin, păstrat anume, iar rudele, toate rudele îmi aduceau fix acelaşi cadou: o cămaşă albastră, de şcoală. Am purtat la cămăşi albastre de nu le mai ştiu numărul şi culmea e că pe la 16 ani am început să-mi cumpăr şi eu cămăşi, tot albastre, doar ceva mai moderne...”
 
Zi de bucurie, prilej de durere
 
Ziua naşterii lui Marin nu era una oarecare pentru familia sa şi asta nu doar pentru semnificaţia ei deosebită – 24 ianuarie, Ziua Unirii. Cu exact cinci ani mai devreme se născuse şi Ionel, fratele său mai mare, în raport cu care au existat şi alte situaţii poate puţin ciudate, oricum, insolite. Să zicem că data naşterii reprezintă o simplă coincidenţă. Dar, mulţi ani mai târziu, medicii care au studiat analizele clinice ale amândurora au rămas foarte uimiţi, recunoscând că nu mai văzuseră o asemănare genetică atât de mare între doi fraţi care nu sunt gemeni. Deşi, cine ştie, poate că într-un fel de lume paralelă cei doi vor fi înmugurit din aceeaşi sămânţă. Cert e că la caracter şi în comportament, Marin şi Ionel puteau alcătui o inedită emblemă a contrariilor complementare.
 
„Părinţii mei m-au avut foarte greu, dar m-au dorit foarte mult. Am fost un copil bolnăvicios, sensibil din punct de vedere medical şi exact opusul fratelui meu – mărturiseşte el. Eu n-am băut, n-am fumat, eram cuminte, spre deosebire de el, care fuma foarte mult, nu ocolea un pahar cu băutură, chiar din aceea făcută din tot felul de prostii, care omoară încet organismul... Maică-mea, care socotea pe degete, dar avea o minte brici, îmi spunea, când o întrebam de ce nu învaţă toate astea cum se cuvine: «lasă că învaţă fecioru-miu şi pentru mine» şi se ruga să moară înaintea copiilor ei, când a văzut cum ne năpădiseră bolile.” Şi nu orice fel de boli, ci dintre cele prevestitoare de ce poate fi mai rău.
 
Răul nu iartă niciodată
 
Infestarea cu virusul hepatic a lui Marin Burcea e aproape imposibil de stabilit cu exactitate şi, oricum, nu ar mai avea relevanţă. Cert e că abia în martie 1989 a fost diagnosticat cu hepatită tip B, la Spitalul „Matei Balş” din Bucureşti. Şi, cum era o fire foarte studioasă şi totodată perfect conştient de importanţa informării în legătură cu starea sănătăţii, a aflat printre altele că perfidul virus poate sta la pândă în corp zeci de ani, fără să-şi deranjeze gazda. Mai precis, vreo 25 de ani de „adormire” îşi permite periculosul duşman, după care iese la atac cu întreg arsenalul său ucigător. De aceea, profesorul Burcea şi-a făcut conştiincios analizele în fiecare an, urmând şi un regim de viaţă adecvat pericolului care ştia că se află ascuns undeva, în propriul său trup.
 
Între timp, a urcat în ierarhia universitară în cadrul Universității Bucureşti (după ce în perioada 1993-2009 a lucrat în calitate de cercetător, a intrat în corpul profesoral universitar ca lector, iar în prezent este conferențiar), s-a căsătorit, iar în anul 1999 i s-a născut fiica, în prezent elevă la mate-info. „Singurul lucru pe care trebuia să-l fac, însă nu l-am făcut a fost să muncesc mai puţin, îmi mărturiseşte Marin Burcea. Întotdeauna am avut cel puţin două joburi, cursuri în ţară şi afară şi ştiam că boala va evolua, dar am încercat să amân cumva acel moment.” Amânare care, din nefericire, pentru fratele Ionel nu a mai existat. Deşi diagnosticat cu neiertătoarea maladie la un timp după Marin, la el evoluţia a fost rapidă şi, probabil şi ca o consecinţă a unui mod de viaţă mai „nonconformist” ajunsă în stadiul de ciroză, aceasta l-a răpus fără drept de apel.
 
Un interludiu pentru oamenii de pretutindeni
 
Cred că voi fi bine înţeles şi mi se va îngădui să nu amintesc în acest material prea multe amănunte despre operaţia de transplant în sine, pe care a suferit-o Marin Burcea, ca soluţie de evitare a unui final tragic. Sigur că niciodată nu vom putea omite şi nici nu se cuvine să evităm menţionarea meritului extraordinar al medicilor prin mâinile cărora a trecut pacientul întors printre vii din faţa porţilor nevieţii, sigur că nimeni şi nimic nu va putea răscumpăra nesfârşitele zile şi nopţi de supliciu petrecute pe patul de spital, cu spaima omenească de eventualitatea ca în dimineaţa următoare soarele să nu mai răsară şi pentru el.
 
Dar, în ideea că un articol precum cel de faţă nu trebuie neapărat doar să descrie cu ostentaţie o realitate dramatică, o zbatere a fiinţei umane pentru câştigarea dreptului la o clipă de viaţă în plus, încerc totodată – beneficiind de fapt de principala contribuţie chiar din partea celui ce a trăit acele lungi momente de cumpănă – să deschid un orizont de lumină pentru oricine citeşte aceste rânduri. Şi să spun că, dincolo de durerea fizică a suferindului, dincolo de sfâşierea sufletească a apropiaţilor săi, dincolo de speranţele reale ori îndoielnice nutrite în cunoştinţă de cauză de medici, mai există ceva. Ceva ce Marin Burcea cred că a aflat, a găsit, ceva ce eminentul profesor doctor Irinel Popescu şi toţi membrii admirabilei sale echipe medicale cunosc în profunzime şi aplică necondiţionat, clipă de clipă: credinţa reală, limpede, conştiinţa valorii de neegalat în aur ori în averi materiale pe care o are sacrificiul pentru orice fiinţă umană de pe planetă.
 
Între disperare şi smerenie
 
Profesorul Marin Burcea a primit un ficat nou, sănătos, în ziua de 19 februarie 2013. Nu e foarte mult de-atunci şi – îmi mărturiseşte – respectă în continuare cu stricteţe regimul de viaţă necesar unei bune funcţionări a acestui organ vital. Cu acea excepţie pe care şi-o asumă, menţionată mai sus, legată de volumul mare de muncă. Dar altul este elementul care i-a schimbat viaţa, aş spune, chiar în mod miraculos. Din anul 2000 a început să frecventeze în mod regulat biserica, iar în 2010 a reuşit să călătorească până la acea culme pământească a ortodoxiei care este Muntele Athos. Îmi spune că înclină să creadă că a reuşit să ajungă şi la ceea ce se cheamă rugăciunea inimii, iar cei care cunosc aceasta înţeleg şi valoarea imensă a unei asemenea izbânzi. De altfel, sociologul şi universitarul din faţa mea îmi demonstrează fără greş ce echilibru fabulos şi benefic poate exista între ştiinţele de orice fel – iar el este un om de ştiinţă – şi credinţă, religie, dar nu cea înţeleasă ca o împletire grăbită de cruci făcute cu trei degete în faţa pieptului, ci credinţa simţită şi nemărturisită decât propriei conştiinţe.
 
„Rugăciunea îţi dă starea care te ajută să mergi mai departe, iar suportul meu a fost în primul rând unul religios. Starea religioasă te plasează într-un univers unde lucrezi şi evoluezi la modul ideal. Acesta îţi aduce înțelegerea unui adevăr profund al lumii: între viață și moarte nu există o graniță despărțitoare, ci, deloc paradoxal, una care unește. Pentru că, îmi mai spune Marin Burcea, în orice fel de ecuație există și ceva ce nu poate fi cunoscut, iar dacă noi, oamenii, oscilăm în acest teritoriu între disperare și smerenie, a doua cale reprezintă întotdeauna alegerea cea bună.” Fără niciun fel de îndoială, Marin Burcea a ales definitiv calea cea dreaptă a smereniei – pentru el însuşi, dar şi pentru fiica sa, pentru ceilalţi apropiaţi, dar şi, de ce nu, pentru a ne stimula pe noi, toţi, să căutăm înţelesul unei asemenea alegeri de nepreţuit făcute la cumpăna dintre fiinţă şi nefiinţă.
 
Adrian-Nicolae POPESCU

 

   

Traducere cu Google  

Romanian English French German Italian Portuguese Russian Spanish
   

Vă recomandăm o carte despre transplant în România! Mărturii de la donatori, pacienți și medici.  

Clic pentru detalii

   

Pagina pe Facebook  

Vizitati si pagina noastra pe Facebook!

   

Susțineți asociația cu 2% (clic pe foto)  

   

Statistici  

Vizitatori
2
Articole
130
Link-uri web
104
Afișări articole
256928