O mamă, o fiică, o nouă viață...

Detalii
AddThis Social Bookmark Button

Aș vrea să încep articolul de față cu o constatare ce poate fi confirmată de toți cei care citesc aceste rânduri, însă nu arăt cu degetul către cineva anume. În mod frecvent, vedem la emisiunile de știri ale televiziunilor anunțuri cutremurătoare despre femei care și-au abandonat copiii, care i-au agresat fizic și psihic sau care – mult mai condamnabil – dintr-un motiv sau altul i-au omorât, de regulă imediat după naștere, în cazul unor tinere șocate de evenimentul pe care tocmai l-au trăit – aducerea pe lume a unui pui de om. În schimb, extrem de rar sunt aduse în prim-plan mame nu doar iubitoare, ci și devotate până la sacrificiul necondiționat pentru binele copiilor lor. Și – dacă greșesc, îmi cer scuze – nu îmi amintesc chiar deloc să fi văzut vreodată făcut public un caz precum cel relatat mai jos, despre o mamă care efectiv și-a riscat propria viață pentru a-i oferi fiicei sale o a doua șansă de a trăi. Practic, a adus-o pe această lume pentru a doua oară!

 

O lume de dincolo de lume

 

Povestea de față își are rădăcinile în Valea Jiului. Oricât de ciudat ar părea și oricât de greu ar fi de crezut (doar vorbim despre o zonă ca oricare altfel din țara noastră, nu?!), un ochi foarte atent și o rațiune lucidă poate observa aici un fel de no man’s land, o lume uitată de lume sau, cel mult, adusă în atenție doar atunci când de pe urma ei se poate profita suficient de mult. Ceea ce spun are legătură cu adevăratul subiect al acestui material și veți vedea de ce. Am fost în Valea Jiului ca jurnalist, cândva, prin iarna dintre anii 1994 și 1995. Rănile și vinovățiile sângeroaselor mineriade erau încă dureroase și, cel mai grav, resimțite de toți locuitorii Văii, deși numai o parte dintre ei fuseseră atrași inconștient ori implicați direct în mizerabilele scenarii politice ale vremii. Dar momentul de apogeu al dramei trecuse și de-acum oamenii deja nu mai prezentau cine știe ce interes pentru conducători, decât cel mult pentru a li se amorți instinctele zgândărite de începerea închiderii minelor, astfel încât să nu se întoarcă și să muște mâna care îi mângâiase pe creștet atât de perfid și de cinic. 

 

Ei bine, unul dintre aspectele acestui abandon din partea autorităților centrale se concretiza – așa cum de altfel și astăzi se manifestă din plin – prin subfinanțarea criminală a sistemului medical, ba chiar printr-un fel de ascundere sub preș a gunoiului, atunci când acesta devenea prea vizibil. Să fiu mai clar: am aflat în timpul respectivei documentări că în Valea Jiului existau cazuri de SIDA. Se știa, diagnosticarea se făcuse fără echivoc, însă „nu trebuia” să se facă publică situația. Mai pe șleau, nicăieri în presă nu se făcuse vorbire despre alăturarea celor două nume nu tocmai liniștitoare: Valea Jiului și SIDA. Iar sărăcia, promiscuitatea și deruta oamenilor trăitori în zonă spuneau totul despre situația aberantă în care aceștia fuseseră împinși și care suna ca o condamnare fără drept de apel la riscuri inimaginabile...

 

Un mic „vulcan” plin de tinerețe

 

Din acest punct, voi începe relatarea propriu-zisă a poveștii noastre. De fapt, a tinerei Aurica Fecioru și a mamei sale, Susana. (Poate că nu întâmplător al doilea nume de botez al Auricăi este – ați ghicit! – Susana.) A fost o dramă cumplită, o luptă înverșunată pentru viață, pentru supraviețuire, chiar și atunci când în mod absolut regretabil tocmai din partea unor cadre medicale venise sugestia renunțării, a abandonării oricărei speranțe. Dar – poate și pentru că la vremea respectivă Aurica încă era o copilă – cea care nu a crezut într-un destin fatal și a deschis un front care avea să se dovedească biruitor a fost mama. O mamă pe care niciun cuvânt de pe lumea asta nu o poate descrie sub adevărata curățenie și dăruire a ființei sale. Altfel spus, o femeie ca oricare alta, însă care, fără să stea prea mult să despice firul în patru pentru a teoretiza condiția de mamă – a mers până la capăt pentru a-i oferi copilei sale încă o dată bucuria vieții pe care numai Dumnezeu o poate hărăzi unui om.

 

Familia Fecioru trăiește în orașul hunedorean Vulcan – un nume care pare că evocă neliniștea și pânda așteptării unui imprevizibil eveniment iscat din pântecele fierbinte al pământului. Când s-a întâmplat nenorocirea, Aurica avea numai 12 ani și era elevă în clasa a V-a. O fată cam năzbâtioasă, după propria sa mărturisire, dar fără să iasă câtuși de puțin din tiparele vârstei. Spun asta fiindcă, în ziua ce i-a răsturnat definitiv viața, tocmai venise de la școală, apoi jucase... fotbal și un joc numit „Elasticul”. Totuși, cu toată energia ei vulcanică, a intrat în casă, după ce luase o căzătură și începuse să se simtă tot mai rău.

 

Despre boli ale sistemului sanitar

 

Contrar obiceiurilor sale, fata s-a băgat în pat să se odihnească. Nu știa să-și pună întrebări, simțea doar o sfârșeală din ce în ce mai accentuată, iar când după un sfert de oră a ajuns acasă și mama, a găsit-o cu trupul umflat și cu febră depășind 40 de grade. A fost imediat internată în spitalul din Vulcan, unde s-a lovit violent de realitatea necosmetizată a ceea ce însemna sistemul sanitar românesc. Mai ține minte și azi cum i se recolta sânge pentru analize în binecunoscutele sticluțe de penicilină golite și cum stătea sub o tensiune chinuitoare, fiindcă nimeni nu-i spunea ce probleme de sănătatea are, ce se va întâmpla cu ea ori cum urma să se îngrijească. A fost apoi transferată la Timișoara, unde alte analize au indicat prezența virusului hepatitei, fără să se menționeze însă alte indicii. I s-a făcut biopsie, iar în paralel cei din familie au fost chemați și ei pentru analize. În cazul lor, nu a apărut nicio suspiciune de boală hepatică, însă pentru Aurica rezultatul biopsiei a fost unul dramatic: o treime din ficat era bolnav grav.

 

Au urmat luni de zile de tratament cu interferon, părul începuse să-i cadă foarte mult, dar din nefericire șansa unei ameliorări a stării de sănătate întârzia să apară. Iar ceea ce nu făcea decât să-i sporească deprimarea erau „opiniile” cadrelor medicale că... nu prea se mai putea face mare lucru pentru copila bolnavă. În subtext, un adevărat verdict cutremurător, cu atât mai greu de înțeles cu cât venea din partea unor profesioniști care ar fi trebuit să știe ce, dar și cum anume, spun pacientului.

 

„Război” în cabinetul medical

 

Cu o disperare pe care încerca să și-o ascundă cât mai bine, dar și cu o hotărâre de neclintit, Susana-mama a luat-o pe Aurica acasă, în ideea de a merge mai departe în căutarea unei variante de vindecare, oriunde s-ar fi aflat aceasta. Trebuia să meargă la București? Foarte bine, va merge la București cu copila sa, dacă acolo putea găsi o șansă în plus. Totuși, în mod aproape de necrezut, chiar un director de spital a fost cel care parcă a ținut cu tot dinadinsul să le reteze orice speranță de reușită: „Da’ ce, credeți că la București umblă câinii cu covrigi în coadă?” De data aceasta însă tot răul a fost, cum se spune, spre bine, fiindcă lipsa de tact crasă a medicului a făcut-o pe mamă de neclintit în hotărârea ei. „Da, chiar mâine o să plec cu fata la București și o să mă duc și la minister să arăt în ce fel am fost tratați aici!” – a replicat femeia, conștientă că trebuia să-și apere și ultima șansă de izbândă.

 

Într-un final, aberantul conflict a fost aplanat, după ce cadrele medicale și-au recunoscut greșeala, dar – deși această situație nu ar fi trebuit să existe, ea a impulsionat cumva modul de acțiune ce a condus până la urmă la un deznodământ fericit.  Căci, așa cum promisese, mama Auricăi a plecat cu copila bolnavă la Fundeni, unde a stat alături de ea timp  de mai bine de 3 luni. La vremea respectivă începuseră transplanturile hepatice sub „bagheta” profesorului Irinel Popescu și, în eventualitatea că s-ar fi pus problema unei prelevări de ficat de la mamă pentru fiică, li s-au făcut celor două toate testele de compatibilitate corespunzătoare. Rezultatul avea să fie hotărâtor mai târziu pentru destinul tinerei care nici măcar nu intrase, cum s-ar zice, cu adevărat în vâltoarea vieții: da, erau compatibile.

 

Ani de urcușuri și coborâșuri

 

Cele relatate anterior se petreceau în anul 2000. Tratamentele și regimul de viață ulterior au îmbunătățit starea Auricăi, însă boala, știau cu toții, era acolo! O boală perfidă, ale cărei origini au încercat să le depisteze, fără prea mare succes. Hibele, erau de acord și medicii cu această eventualitate, proveneau tot din gravele carențe ale sistemului sanitar din acea perioadă: virusul fusese „luat” fie în urma vaccinărilor din prima copilărie a fetei, fie în timpul unui tratament stomatologic de durată pe care trebuise să îl facă înainte cu câțiva ani. Important e că, o perioadă de timp importantă, aceasta s-a simțit mai bine, ceea ce i-a permis să-și continue studiile și să spere că nu va mai fi obligată să se confrunte cu coșmarul dinainte.

 

Din păcate, n-a fost să fie așa. Între timp, Aurica aflându-se pe lista de transplant de la Fundeni, se ivise un posibil donator, pentru ea și pentru un tânăr de asemenea compatibil cu acesta. La ea însă nu se potrivea un marker, astfel că a renunțat pentru moment. Nu pot eu aprecia dacă a fost bine sau nu, cert e că, după alți câțiva ani, tânăra a început iarăși să se simtă rău, tot mai rău, să piardă sânge, motiv pentru care dosarul ei a fost prezentat profesorului Irinel Popescu. Era în primăvara lui 2008 și medicii au decis: Aurica Fecioru avea să primească o parte din ficatul mamei sale. Iar dacă, în mod normal, privim această decizie ca pe un lucru obiectiv normal, dincolo de actul medical în sine ea a însemnat – fie și la modul simbolic ori, dacă vreți, afectiv – un eveniment esențial pentru cele două paciente, dar și pentru istoricul transplanturilor hepatice din țara noastră: mamă donator în viață și fiică pacient primitor.

 

 

O sărbătoare a vieții

 

„Am avut și am o mamă foarte curajoasă – îmi spunea Aurica, atunci când am discutat despre cazul său medical. Îmi amintesc și azi că am aflat de mame aflate în aceeași situație, dar care au ezitat și până la urmă au renunțat să mai doneze o porțiune din propriul ficat pentru copilul lor aflat în dificultate. Eu, mărturisesc, nu am stat nicio zi singură în spital, tot timpul mama  a fost lângă mine, m-a îngrijit și m-a încurajat, și înainte de operație, și după, și când am fost internată în spital, și în afara acestuia.” Pe scurt, transplantul a însemnat încă o reușită a admirabilei echipe de medici de la Spitalul Fundeni conduse de profesorul Irinel Popescu. Măcar tangențial, poate e important să precizez și că intervenția a avut loc într-o zi de mare sărbătoare creștină, ziua de 21 mai 2008, de Sfinții Împărați Constantin și Elena. Și nu remarc întâmplător acest amănunt. Știu că cel puțin profesorul Popescu este un om credincios, iar alte relatări de la pacienții săi mi-au întărit convingerea că salvarea de către acesta și echipa sa a unui număr impresionant de vieți aflate la un moment al adevărului se datorează și unui sprijin divin...

 

Între timp, Aurica s-a căsătorit. Și, poate animată lăuntric și de un instinct matern transmis pe căi neștiute de Susana, mama ei, cea mai arzătoare dorință a sa a fost aceea de a deveni ea însăși mamă. Îmi povestea, ușor amuzată, că încă internată în spital fiind, după operație, a întrebat-o pe doctorița Doina Hrehoreț. „Doamnă, vă rog să-mi spuneți: eu o să pot face copii?” „Sigur că o să poți – i-a răspuns încurajator aceasta – dar te rog eu: nu acum!” Dincolo de aspectul anecdotic, vreau să mai menționez că tânăra – azi în vârstă de 27 de ani – a adus pe lume un băiat căruia și ea, și soțul, vor să-i ofere cu orice preț o viață cât mai frumoasă și mai liniștită. La fel ca aproape orice mamă, nu?

 

***

 

Pornind de la cazul Auricăi Fecioru, încerc să nu închei acest articol de suflet înainte să mai spun un lucru asupra căruia, trag nădejde, cititorii se vor apleca foarte atenți și în momente de cumpănă își vor aminti de el. Se referă la medici, indiferent de specializarea lor, și arată că prima „poruncă” a acestora și cea mai importantă nu este „Să-l vindeci pe bolnav!”, ci ”Să nu faci rău!” Pentru că și medicul în mâinile căruia oamenii își pun speranțele și deseori chiar viața, este tot un om, și el. Or, revenind la constatarea de la început, vă rog să observați că în anii din urmă, atunci când apar cazuri izolate și nefericite de malpraxis, coruri întregi de voci se reped să arunce anatema asupra tuturor medicilor români. Poate „iertându-i” cumva pe cei care au fost nevoiți să plece pe alte meleaguri pentru a-și practica meseria cum se cuvine. Realitatea e însă – și în toate articolele prezentate aici sper să fi demonstrat cu prisosință aceasta – că avem în România cadre medicale extraordinare, multe dintre ele sacrificându-și parte din propria existență pentru a încerca să aducă alinare celor aflați în suferință. E drept, compasiunea și iubirea autentică față de aproapele par să piardă teren în aceste zile. Totuși, aceste trăiri profund umane constituie o parte din însuși izvorul evoluției umanității, iar medicii noștri și le-au însușit necondiționat. Sunt vorbe prea „mari” și prea frumoase? Cugetați singuri, vă rog, dacă e așa sau nu!    

 

Adrian-Nicolae  POPESCU

 

   

Traducere cu Google  

Romanian English French German Italian Portuguese Russian Spanish
   

Vă recomandăm o carte despre transplant în România! Mărturii de la donatori, pacienți și medici.  

Clic pentru detalii

   

Pagina pe Facebook  

Vizitati si pagina noastra pe Facebook!

   

Susțineți asociația cu 2% (clic pe foto)  

   

Statistici  

Vizitatori
2
Articole
132
Link-uri web
104
Afișări articole
262964